Dreptul la blasfemie

Conflict între instituțiile Uniunii Europene: Parlamentul European intenționează să dea în judecată Comisia Europeană pentru că a deblocat fondurile destinate Ungariei, care fuseseră înghețate din cauza unor chestiuni legate de respectarea drepturilor omului și a statului de drept. Decizia deblocării a 10,2 miliarde de euro pentru Ungaria a fost luată în ajunul summit-ului Uniunii Europene din decembrie 2023, unde urma să se decidă acordarea unui nou ajutor și începerea negocierilor de aderare pentru Ucraina, în contextul în care premierul ungar Viktor Orban amenința să se poziționeze împotriva acestor măsuri. Vorbim despre acest conflict cu Luciana Ghica, conf. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, şi analistul de politică internațională Marius Ghincea.

Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a spus că Ungaria a adoptat o lege nouă privind  reforma justiției, conform recomandărilor din raportul privind statul de drept, ceea ce îi permite accesul la fondurile Uniunii Europene. Ce temei are acuzația Parlamentului European?

Luciana Ghica: „Pe de-o parte Comisia Europeană spune că Ungaria nu-şi îndeplineşte toate obligaţiile legate de stat de drept şi democraţie, pe de altă parte, tot Comisia spune că pe o bucăţică, cel puţin, şi le îndeplineşte. Ceea ce, din punct de vedere logic nu e neapărat o contradicţie, fapt subliniat şi de vice-preşedinta Parlamentului European, care a afirmat de curînd că acest caz e destul de slab şi nu se aşteaptă să existe cîştig de cauză pentru Parlament la Curtea Europeană de Justiţie, chiar dacă acest caz va ajunge acolo.” 

E o dovadă de slăbiciune sau, dimpotrivă, de forţă, de coeziune pentru instituţiile europene acest conflict?

Marius Ghincea: „Este un exemplu că la nivel instituţional democraţia funcţionează. Faptul că instituţiile se ciondănesc şi nu sînt de acord între ele este un semnal că există diferenţe de opinie, că există pluralism, care este una dintre valorile fundamentale ale democraţiei. Şi e un semnal că nu există la nivel european o cabală sau un grup de elită ai cărui membri gîndesc la fel şi au un mare plan pentru UE şi pentru restul lumii, aşa cum creează deseori impresia actori eurosceptici.”

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural 

Potrivit unui studiu realizat de Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie în peste 100 de orașe, consumul de droguri din București e comparabil cu cel din alte mari orașe europene. Analiza apelor reziduale arată că în capitală ketamina este drogul cel mai răspîndit. Nivelul de consum este în timpul săptămînii de trei ori mai mare decît media europeană. În weekend, consumul de cocaină și ecstasy înregistrează o creștere notabilă. Deși consumul de cocaină și metamfetamină din București este ceva mai scăzut față alte orașe cuprinse în acest studiu, datele sugerează totuși un consum însemnat – oricum, mult mai mare decît se credea. România nu mai este, de ceva vreme, doar o țară de tranzit pentru drogurile de mare risc. Pentru autorități, e o provocare uriașă – mai ales că drogurile fac victime. Politicile antidrog vizează însă mai degrabă sancționarea consumatorilor decît prevenția. Și, oricum, nu par să dea rezultate. Ce e de făcut? Am întrebat-o pe Alina Dumitriu, lucrătoare socială, specializată în adicţie, co-autoare a studiului „Politicile publice antidrog în România. Între justiție penală și sănătate publică”, 

https://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/20633.pdf 

Alina Dumitriu: „Nu avem servicii de informare cum trebuie, nu avem campanii de informare. Potrivit studiilor, tinerii încep să consume de la vîrsta de 12 ani. Iar noi de-abia acvum avem paturi pe o secţie. A apărut primul centru post-cură, în cadrul Spitalului Voila, este o iniţiativă privată. În sfîrşit, tinerii sub 18 ani au unde să meargă la un centru post-cură. Adulţii nu au unde să meargă la un centru post-cură, după ce merg în spital să facă detoxifiere. Pot să se ducă numai în privat – unde sînt, oricum, opţiuni foarte puţine –, dacă-şi permit sume foarte mari, sau în afara ţării.”

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin
Un produs Radio România Cultural

33% dintre femeile din România ar investi cea mai mare sumă de bani din bugetul de stat în sănătate și 19% ar investi cea mai mare sumă de bani din bugetul de stat în educație, conform studiului „Grija pentru democrație. Interesele politice ale femeilor în 2024”, realizat de sociologii Barbu Mateescu și Claudiu Tufiș, la inițiativa Centrului FILIA. Care sînt preocupările femeilor din România de azi, interesele lor, temele pe care le-ar pune pe agenda publică? În ce măsură sînt femeile reprezentate în politică și vocea lor e auzită acolo unde se iau deciziile politice? I-am întrebat pe Andreea Bragă, de la Centrul FILIA, şi sociologul Claudiu Tufiș. 

E o discrepanţă între domeniile în care femeile ar investi cu prioritate (sănătate, educaţie) şi temele de pe agenda publică. V-a surprins această distanţă?

Andreea Bragă: „Clar. Ne-am bucurat să vedem că sînt nişte poziţionări ferme pe teme mai sensibile pentru partidele politice, cum este avortul. 77% dintre femeile din România nu sînt de acord cu interzicerea avortului. Majoritatea femeilor sînt de acord cu decontarea serviciilor pentru avort. Ne-a surprins foarte tare să vedem că, din păcate, 35% dintre femei cunosc cel puţin o femeie care a întreţinut relaţii sexuale fără voia ei. Deci vorbim de un nivel uriaş de violenţă sexuală şi asta ar trebui să fie o temă esenţială pentru partide. Partidele ar trebui să se ocupe de această temă nu numai discursiv, da sîntem împotriva violenţei, fiindcă am depăşit momentul aceasta, sîntem sătule de discurs, vrem să vedem lucruri concrete. Încă nu avem un centru de criză operaţional pentru victimele violenţei sexuale nicăieri în România, din partea statului.”

La întrebarea „Dacă ar exista mai multe femei în politică, credeți că interesele dumneavoastră ar fi mai bine reprezentate?”, 46,6% dintre femei au răspuns pozitiv. 44,6% au răspuns că nu ar fi nici o diferență dacă ar fi mai multe femei în politică. Cum interpretați aceste rezultate?

Claudiu Tufiș: „Asta înseamnă că spre 90% dintre femei spun că dacă vor fi mai multe femei în politică, fie va fi la fel, fie va fi mai bine decît este. Ceea ce automat înseamnă că ar fi o idee bună să creştem numărul femeilor cărora li se permite să intre în politică. Sînt o grămadă de studii făcute pe ţări care au crescut procentul femeilor active în politică, fie la nivel de parlament, fie la nivelul administraţiei locale. Şi oriunde am avut o creştere a procentului de femei active în politică s-a întîmplat un lucru fenomenal: au început să fie puse pe agendă aceste lucruri care contează şi pentru femei. Cînd parlamentul este în proporţie de 90% format din bărbaţi, ei discută doar despre lucrurile care-i preocupă pe ei şi sînt mai puţin interesaţi de educaţie, sănătate, de teme care sînt prioritare pentru femei.”

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Ruxandra Cesereanu a publicat recent antologia de poezie „Panteră neagră am fost cîndva”, apărută la editura Cartier, în prestigioasa serie Cartier de colecție. Ruxandra Cesereanu este, de la finalul lui 2023, președinta PEN România. Vorbim despre poezia ei dar și despre misiunea PEN România de a apăra libertatea, demnitatea și drepturile scriitoarelor și scriitorilor, despre proiectele pentru 2024 și despre semnificația zilei de 8 martie.
Antologia „Panteră neagră am fost cîndva” cuprinde poeme din volume apărute în perioada 1993-2021. Aproape 30 de ani de scris, în care Ruxandra Cesereanu a pus în limbaj poetic un univers personal, populat de figuri feminine cu alură mitică, măști sau ipostaze arhetipale care explorează un trecut deopotrivă colectiv și personal, deopotrivă psihic și istoric. Cum s-a conturat această căutare poetică, această încercare de înțelegere a lumilor din care venim?
Ruxandra Cesereanu: „Eu, la începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet, nu poetă. E foarte bine că sînt poetă, consider acum. Dar la început aveam dorința să mă axez pe o anumită virilitate de afirmare, ca imagine. Apoi, treptat mi-am dat seama: căutarea mea e de cu totul alt tip, dacă mă interesează să aflu cine sînt. (...) Ce m-a interesat a fost să reușesc ca, pe această scenă a fantasmelor, să ajung la niște partituri de cunoaștere, să înțeleg ce sînt. Măștile feminine pe care le utilizez în poezia mea sînt, toate, niște ipostaze de căutare a unei căi femeiești, prin varii substitute teatrale, histrionice. Dar întotdeauna e vorba de această questa.”

Ai vreo explicație pentru care la începuturi voiai să fii poet și nu poetă?
Ruxandra Cesereanu: „Evident. Lumea noastră literară era o lume a bărbaților, o lume patriarhală. Și, ăsta-i adevărul, nu văd de ce să ne tot ferim de cuvinte, era o lume misogină, în care foarte rar erau acceptate scriitoarele femei, în sensul de a fi recunoscute. Existau cîteva nume dar ele erau numărabile pe degete. Eu am avut noroc pentru că am avut doi susținători în familie: tatăl meu, Domițian, și perechea mea, Corin. Ei mereu mi-au explicat că lumea în care intru este o lume a bărbaților și că-mi va fi greu să intru în această lume și să o străbat. Dar amîndoi mi-au spus un lucru esențial: să nu abandonez căutarea drumului meu, să merg pînă la capăt, în ciuda obstacolelor și a dificultăților.” 

Cum ajung copiii agresori și cum pot fi prevenite situațiile de abuz? Ce rol au profesorii, consilierii școlari, părinții pentru ca școala să fie un spațiu sigur pentru toții copiii? Am vorbit despre violenţa din şcoli cu psihologul Mihaela Dinu, de la „Salvați Copiii România”.
Zilele trecute a apărut știrea că un copil ar fi fost violat de două ori în toaleta școlii „Nicolae Titulescu” din București. Ministra Educației Ligia Deca, care spune că a aflat despre situație din presă, a trimis Corpul de Control la școala din Capitală. Directoarea școlii și-a dat demisia. O anchetă penală e în curs de desfășurare. Cum se ajunge la violență și la violență sexuală între copii? 
Mihaela Dinu: „Sînt situaţii în care se ajunge deodată la violenţă şi sînt situaţii în care se ajunge treptat. Ideea este să-i observăm pe copii, să le observăm comportamentele, să vedem cum se intergrează, cum relaţionează, ce replici au între ei. Ca să putem prevedea tipul de interacţiune dintre ei. Bineînţeles prevenţia, educaţia au un rol extrem de important în mediul şcolar, educaţia atît a părinţilor, cît şi a copiilor.”
Cine ar trebui să se ocupe de prevenţie?
Mihaela Dinu: „Noi toţi ar trebui să observăm. Trebuie să credem cînd copilul ne mărturiseşte că se întîmplă ceva cu el. Dacă vorbim de părinţi, vorbim de partea de comunicare, cum sudez relaţia, cum îl fac pe copil să fie apropiat, cum fac să fiu persoana lui de încredere. Dacă ne referim la cadrele didactice, ele nu modelează copiii doar din punct de vedere cognitiv, ci şi emoţional. Haideţi să fim atenţi şi la nevoile copiilor. Îi formăm şi ca personalităţi, formăm caractere în şcoală.”

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

În noiembrie vom asista, probabil, din nou, la o confruntare între Donald Trump și Joe Biden pentru funcția de președinte al Statelor Unite ale Americii. Ei au cîștigat alegerile primare din cîteva state americane, suficient de multe pînă acum ca să își asigure locul în competiția finală. Am vorbit cu Valentin Naumescu, profesor de relaţii internaţionale la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, despre sistemul electoral american, despre cei doi candidaţi probabili, despre viziunile lor cu privire la politica externă a SUA, dar şi la problemele interne. 

În noiembrie, Donald Trump va avea 78 de ani iar Joe Biden 82. Cum de nici unul dintre cele două partide, Republican și Democrat, nu au reușit în ultimii ani să pregătească și să propună candidați credibili mai tineri?

Valentin Naumescu: „E vorba, pe de-o parte, de un nivel de notorietate foarte mare pe care trebuie să-l aibă candidatul pentru a putea fi nominalizat de partid. Joe Biden face politică din anii ʼ70, la democraţi, iar Donald Trump şi-a cîştigat notorietatea cu ani în urmă într-un show de televiziune şi a fost, şi el, preşedinte al SUA. Un al doilea criteriu sînt banii. E deja nevoie de sume uriaşe de bani pentru a susţine o campanie prezidenţială. Au fost multe discuţii în acest sens în SUA, în anii din urmă, s-a ajuns la sume astronomice pe care un candidat mai tînăr şi mai puţin cunoscut, dar poate foarte bun şi mult mai bine pregătit, nu va putea niciodată să le aibă şi să concureze un candidat din primele două categorii. Şi se ajunge la această situaţie dezamăgitoare, cu democraţia şi partidele americane captive ale gerontocraţiei politice.”

Alegerile americane din noiembrie sînt mai ales o bătălie pe voturile nehotărîţilor. Care sînt argumentele fiecărui candidat pentru a-i atrage pe cei care nu se pricep neapărat la politică?

Valentin Naumescu: „Joe Biden va miza pe experienţa lui politică foarte îndelungată. El face politică din anii ʼ70, la diferite niveluri, statal, federal, e extraordinar de experimentat şi în politica internă dar şi în relaţiile internaţionale. Este un om cumpătat, raţional, echilibrat. Cei care vor să fie în siguranţă că dau America pe mîinle unui om care se pricepe şi care nu are excese, sigur că Joe Biden este soluţia. De partea cealaltă, Donald Trump li se va adresa mînioşilor, celor care au avut de pierdut în ultimii ani ca nivel de viaţă, putere de cumpărare, joburi, celor cărora nu le plac migranţii, care cred că America se prăbuşeşte, că e în declin împreună cu valorile ei tradiţionale, creştine. Acesta va fi discursul vehement al lui Donald Trump, care va arăta că numai el, dacă s-ar întoarce la Casa Albă, ar putea să salveze Statele Unite din această criză.”

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

La Cairo au loc negocieri, mediate de  Egipt, Qatar și Statele Unite ale Americii, pentru obținerea unui armistițiu în Fîșia Gaza înainte de Ramadan, luna sfîntă a musulmanilor, care începe în 10 martie. Vicepreședinta SUA, Kamala Harris, a făcut un apel pentru încetarea imediată a focului, atenționînd asupra crizei umanitare de proporții din Gaza și cerînd guvernului israelian să se implice în creșterea semnificativă a fluxul de ajutoare. Ce șanse există pentru un acord privind un armistițiu? Am întrebat-o pe Fatma Yilmaz, istoric.

Negocierile pentru un armistiţiu durează de cîteva săptămîni. De ce e atît de complicat să se găsească o soluție pentru încetarea focului?

Fatma Yilmaz: „Chiar dacă aceste discuţii se poartă în nişte camere frumos, modern, elegant aranjate, negocierile se fac pe urmele sîngelui, pe urmele morţii unor oameni, cei mai mulţi dintre ei nevinovaţi. Negocierile sînt grele din cauza vehemenţei ambelor părţi dar şi a celor care sînt în afara conflictului. Şi pentru că la masă sînt puse interese politice, concepte care vin din relaţiile internaţionale, din interesele unor state şi pentru că vieţile umane devin un fapt de mîna a doua.”

Cum se vede acest conflict din exterior? Care sînt principalele nevoi ale civililor afectaţi de război?

Fatma Yilmaz: „A potenţa violenţa şi a ţine, ca la un meci de fotbal, cu o echipă sau cu alta, şi a-i asmuţi pe unii împotriva altora este una dintre cele mai dezamăgitoare atitudini pe care am putut să le văd în aceste luni. Încă de la începutul conflictului am spus ceva public: fiecare parte să-şi potolească exaltaţii. De fiecare parte există oameni dornici de violenţă. Să facă un pas în spate. În acest moment, palestinienii au nevoie în primul rînd de hrană, de medicamente, au nevoie să trăiască. Israelienii au nevoie să se simtă în siguranţă în ţara lor, să fie înapoiaţi ostaticii în viaţă şi să nu mai existe acel element intrinsec al Hamas, antisemitismul.” 

Ce se va întîmpla după război cu Fîșia Gaza, cu oamenii care acum suferă de foame și de lipsa condițiilor elementare pentru a trăi?

Fatma Yilmaz: „Primul lucru şi cel mai important este să se oprească violenţa. Armele să tacă şi de-o parte şi de cealaltă. După care, respiro şi trebuie gîndită o soluţie. Dar nu trebuie să fim naivi. Ideea că oamenii ăştia vor trăi în pace în următorii douăzeci de ani nu e deloc sustenabilă. Primul pas de care au nevoie este să-şi accepte suferinţele şi faptul că şi unii, şi alţii au produs suferinţă. Nu putem să punem în balanţă cît de mult au suferit unii şi cît de mult au suferit ceilalţi. Moartea nu are etnie, nu are naţionalitate şi nu are religie. Durerea unui om nu se caracterizează prin astfel de concepte. Ca să facă un pas înainte, au nevoie să accepte că şi-au produs traume unii altora şi să accepte memoria colectivă care e dezastruoasă.” 

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

De cîțiva ani deja vorbim despre ascensiunea partidelor de extremă dreapta în Europa. Ce șanse au aceste formațiuni politice să obțină procente semnificative la alegerile europarlamentare din iunie? Care ar fi riscul pentru democrație și pentru instituțiile Uniunii Europene ca partidele radicale să aibă o importantă reprezentare în Parlamentul European? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. 

Nu orice partid care nu e centrist e, automat, extremist. Cum identificăm un partid drept radical sau extremist?

Camil Pârvu: „Există un fel de consens partajat între mai multe forţe politice după Al Doilea Război Mondial privind reconstrucţia, stabilirea statelor sociale, privind cîteva politici publice esenţiale şi valorice care să definească comunităţile politice respective. Ce fac aceste partide pe care le numim radicale, de extremă dreaptă sau radicale populiste este, pe de-o parte, să respingă acest consens postbelic valoric şi, în termeni de politici publice, să spună că aceste valori şi aceste politici nu mai sînt valabile, sînt dăunătoare naţiunilor, sînt preluate de clase politice corupte şi caste politice trădătoare în raport cu interesul naţional. Şi, pe de altă parte, să propună cîteva teme care erau evitate sau nu se regăseau printre temele principale ale celorlalte partide politice în ultimii ani, de la migraţie la războaiele culturale.” 

Cum a început ascensiunea extremismului de dreapta în Europa ultimilor ani, ce taxează alegătorii prin asemenea opțiuni?

Camil Pârvu: „Există două mari curente. Unul care explică ascensiunea extremei drepte prin chestiuni culturale, identitare. Este o reacţie la un cosmopolitism, o globalizare care, spun ei, distruge identităţile şi ne face să ne întoarcem la tăria unor entităţi tradiţionale – familie, naţiune, pămînt. Sînt chestiuni care ţin de reacţiile identitare ale unei societăţi bulversate de multiple crize şi care se repliază pe identităţile clasice, cunoscute şi tradiţionale. O altă explicaţie este că e vorba despre incertitudini economice, e vorba despre oameni care trăiesc un proces de decădere, oameni care se considerau a fi clasa mijlocie şi brusc, din cauza unor circumstanţe sociale şi economice nu-şi mai permit lucrurile pe care şi le permiteau înainte. Conştientizarea decăderii din clasa mijlocie creează genul acesta de iritare, de frustrare şi de furie, de dorinţă de a pedepsi pe cineva pentru criza în care te afli.”

 O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural 

Literaturhaus Berlin organizează festivalul „Donʼt Look Back”, curatoriat de Ricarda Ciontoş, o serie de întîlniri cu scriitori şi artişti din România şi Republica Moldova. Poeta Miruna Vlada participă la festival. Am vorbit cu ea despre originalitatea acestui eveniment, care pune împreună scriitori și artiști din cele două țări și scriitori născuți în România care acum trăiesc în țări de limbă germană, precum și despre tema discuției din 2 martie, „Responsabilizare”, la care va participa și ea. 

Ce semnificație crezi că are numele festivalului, „Donʼt Look Back”?
Miruna Vlada: „E momentul să nu mai prezentăm România ca un fiind un stat ex-comunist. Sîntem deja de 16 ani membri în Uniunea Europeană și sîntem mult mai mult decît un simplu stat fost comunist. Așa aș vedea acest Donʼt Look Back. Tot trecutul nostru și tot ce ne făcea să fim un stat din Est, fost comunist, acum ar trebui deconstruit, problematizat, pus sub semnul întrebării și ar trebui găsite alte tipuri de atribute pentru literatura noastră și a celei din Republica Moldova.”

Miruna Vlada a debutat în 2004 cu volumul „Poemextrauterine”, urmat de „Pauza dintre vene”, „Bosnia. Partaj” și „Prematur”.

O emisiune de Adela Greceanu  
Un produs Radio România Cultural  

Președintele Vladimir Putin a ținut joi un lung discurs în Parlamentul rus, în care a acuzat din nou Occidentul că vrea să atace Rusia și a amenințat din nou cu arme nucleare. În perioada 15-17 martie vor avea loc alegeri prezidențiale în Federaţia Rusă. Iulia Navalnaia, văduva lui Alexei Navalnîi, opozantul rus care a murit în închisoare, a ținut un discurs în Parlamentul European, în care a spus că „Putin este liderul unui grup de crimă organizată”. Vineri, 1 martie, are loc înmormîntarea lui Alexei Navalnîi. Despre toate acestea am vorbit cu istoricul Cosmin Popa, specialist în spaţiul ex-sovietic şi în istoria Războiului Rece.

Cosmin Popa despre discursul lui Putin: „Am avut tot timpul impresia că ascult discursurile lui Ceauşescu de la prezentarea planurilor de perspectivă din timpul plenarelor Comitetului Central. Asta poate părea hilar, dar nu e. Putin a anunţat acum o economie cu o componentă etatistă foarte puternică, cu o componentă de planificare foarte puternică şi asta nu înseamnă întoarcerea la comunism, ci înseamnă mobilizarea economiei, care se face sub presiunea a doi factori. Primul este legat de sancţiunile economice internaţionale. Şi al doilea factor este şi mai important: faci mobilizarea economiei cînd te pregăteşti de război.”

Mai crede cineva teoriile istorice ale lui Putin? Există susţinere publică pentru război în Rusia?

Cosmin Popa: „Relaţia între istorici şi istoria pe care o prezintă Putin este ca şi cum ai pune un medic să analizeze din perspectivă pur ştiinţifică experienţele întreprinse de Mengele în lagărele de concentrare. Apelul la istorie al lui Putin n-are nimic de-a face cu istoria, are de-a face cu propaganda. Nu ştiu pe cine mai convinge. (...) Există susţinere publică pentru război, dar nu atît de largă precum îi place lui Putin să creadă. Interpretez apelul lui la formarea unei noi elite politice, recrutată din susţinătorii şi participanţii la război – această tranşeocraţie – ca fiind o încercare de a combate creşterea stărilor protestatare în societate, pentru că ele există.”

O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin 
Un produs Radio România Cultural